DESPRE Hramul unei Bisericii
Hramul bisericii, înger ocrotitor al comunitatii drept-maritoare.
La nasterea din apa si din Duh, adica la Botez, credinciosul primeste odata cu numele, si Ingerul sau Pazitor, straja credincioasa, pazitorul nostru de primejdii sufletesti si trupesti. În acest scop, îngerul ne acopera cu aripile lui ocrotitoare ale bunatatii, si izgoneste de la noi toata lucrarea întunecata si vicleana a diavolului, care tânjeste sa ne rapeasca bucuria spirituala de a trai fericiti pe pamânt.
Îngerul ocrotitor sta necontenit în fata lui Dumnezeu si se roaga sa ne dea harul Sau cel ceresc, ca sa împlinim tot lucrul cel bineplacut lui Dumnezeu, sa ne întarim si sa fim ai Lui în veci, sa ne desavârsim în viata cea noua întru Hristos, care s-a semanat în inima noastra prin Taina Sfântului Botez. Fiind cu noi, îngerul lui Dumnezeu ne calauzeste cu întelepciune cereasca, sa împlinim neîncetat numai voia lui Dumnezeu si lupta, în chip nevazut alaturi de noi sa biruim ispitele, necazurile si pacatele prin care diavolul ne departeaza de Dumnezeu.
În timpul vietii noastre pamântesti, îngerul pazitor se bucura cu toti ceilalti îngeri din cer daca ne pastram sufletul si trupul, templul duhului sfânt, curate si neîntinate, iar în ceasul mortii, îngerul lui Dumnezeu ne ocroteste de uneltirile diavolului care lucreaza neîncetat sa ne arunce sufletul în iad. Asadar, în tot timpul vietii noastre, aici pe pamânt, îngerul pazitor este binefacatorul nostru, si prin lucrarea lui ocrotitoare, noi primim harul divin prin care crestem în Hristos, si suntem fericiti atât pe pamânt cât si în ceruri.
Lucrarea duhovniceasca a îngerului pazitor al crestinului, are o mare asemanare cu hramul bisericii, lacas de slujire, rugaciune, reculegere duhovniceasca, si mântuire a individului, comunitatii si neamului nostru.
Numele hramului.
Dupa traditia Bisericii Ortodoxe, fiecare biserica în momentul în care se târnoseste de catre episcop primeste un nume, care devine hramul sau.
Târnosirea este deci actul de botez al noului lacas de închinaciune, care primeste de la arhiereu hramul sau, numele sau. Acest nume este un eveniment din istoria Sfânta, de pilda: Pogorârea Sfântului Duh, sau Sfânta Treime, Nasterea Domnului, Invierea Domnului, Înaltarea Domnului, Sfânta Cruce, sau Adormirea Maicii Domnului, Nasterea Maicii Domnului, Buna-Vestire, sau numele unor persoane Sfinte: Sf. Ioan Botezatorul, Sf. Gheorghe, Sf. Apostoli Petru si Pavel, Sf. Dimitrie, Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Trei Ierarhi, etc.
Prin sfintirea bisericii, hramul devine îngerul pazitor al bisericii, patronul sau spiritual. Dupa iconografia ortodoxa, icoana hramului se aseaza în iconostas în rândul întâi, la dreapta, alaturi de Sfintele Icoane Împaratesti: Mântuitorul Iisus Hristos, si Sfânta Fecioara Maria.
Hramul Bisericii se serbeaza cu deosebita solemnitate, la ziua pomenirii evenimentului sau sfântului, în prezenta a sute si mii de credinciosi, care vin în pelerinaj de la mari departari.
Originea Hramului
Cuvântul HRAM vine din limba slavona, si înseamna casa, o casa exceptionala în care locuieste Dumnezeu cu alesii Sai. Acesta este adevarul. Se pare ca numele acesta l-a dat patriarhul Iacob, care fugind de mânia fratelui sau Naum, s-a culcat într-o câmpie, cu capul pe o piatra, si a avut un vis minunat: a vazut o scara ce unea cerul cu pamântul, si pe care urcau si coborau îngerii Domnului. Trezindu-se din vis, Iacob a grait ²Locul acesta este casa lui Dumnezeu si poarta cerului², si a uns piatra cu untdelemn sfintit, si l-a numit pe evreeste Bethel, sau casa lui Dumnezeu (Facere 28:12-19).
Mântuitorul Iisus Hristos, alungând cu biciul pe negustorii din templul din Ierusalim, le zice: ²Casa aceasta este casa Tatalui Meu, este casa de rugaciune, iar voi ati facut-o pestera de tâlhari² (Luca 19:46). Experienta vietii religioase crestine confirma ca cel ce petrece în rugaciune în aceasta casa i se pare ca cerul a coborât pe pamânt, sau ca se înalta de pe pamânt la cer, în marea familie divina, în comuniunea îngerilor si a sfintilor.
De la începutul istoriei sale, poporul nostru a numit casa lui Dumnezeu biserica.
Cuvântul biserica este de origine greceasca, si însemneaza casa împarateasca, bazilica, locuinta împaratului. Romanii au numit bazilici tribunalele în care se facea dreptatea în numele împaratului pamântesc, al cezarului.
Ajungând pe tron, împaratul Constantinopolului, Constantin cel Mare, la anul 323 declara crestinismul religie de stat, si între multe fapte mari si frumoase ce le-a savârsit, a fost si aceea ca donat crestinilor aceste tribunale, ca sa le serveasca drept locasuri de închinare. Donatiile si-au pastrat pe mai departe numele, dar si-au schimbat total destinatia, servind de acum înainte drept locasuri de închinaciune, de convorbire si unire spirituala cu Dumnezeu.
De la Constantin cel Mare, basilica/biserica devine vasul ales, templul Duhului Sfânt, în care se lucreaza în lume mântuirea. În acest lacas sfânt, sufletul crestinesc se întâlneste cu Dumnezeu, în orice clipa, comunica cu El, se sfinteste si se îndumnezeieste, prin revarsarea harului divin al Sfintelor Taine, prin rugaciunile sfintilor din cer si ale slujitorilor sfintelor altare, aici, pe pamânt.
Zidurile bisericii devin sfintite si deosebite de ale altor case comune pentru ca au un scop supranatural. De aceea, noul lacas se aseaza de la târnosire, sub scutul unui sfânt al lui Dumnezeu, sau în cazul biserici noastre, sub însusi acoperamântul Sfintei Treimi, care devine hramul bisericii.
Sensul duhovnicesc al hramului.
Hramul are o întreita semnificatie în viata Bisericii, si a comunitatii:
a) a) religioasa;
b) b) morala;
c) c) unitate nationala;
a). Semnificatia religioasa
Hramul împlineste acelasi rol în viata bisericii ca si îngerul pazitor în viata particulara a credinciosilor. El este paznicul bisericii, este primul care se îngrijeste de soarta ei. El vegheaza neîncetat pentru trainicia bisericii în istorie, caci aceasta este mireasa lui Hristos.
Hramul ocroteste Sfântul locas, aparându-l de calamitati: foc, apa, cutremure, razboaie, distrugeri, profanare si înjuraturi, de vrajmasii vazuti si nevazuti ai dreptei credinte.
Hramul privegheaza continuu la viata spirituala a credinciosilor, care vin cu regularitate în sfântul lacas, cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste.
Acestora le da mila si ajutor, îi scapa de necazuri si nevoi, de dureri si suflerinte.
Hramul Bisericii este modelul viu de urmat în pelerinajul nostru pamântesc prin viata harica a sfintelor taine, prin care crestem în Hristos, intram în comunitate de viata fericita cu Sfânta Treime, ne îndumnezeim. Prin hram ajungem îngeri luminati în trup, una în sfintenie, dupa care tânjeste sufletul credinciosului drept-maritor. Când credinciosul exclama: ²Ma duc la hram²!, semnificativ marturiseste - ²ma duc sa ma unesc cu viata de har a hramului, a sfântului comemorat, sa ma sfintesc si sa fiu fericit²!
În timp ce îngerul pazitor al credinciosului se îngrijeste de salvarea unui singur suflet crestinesc, hramul bisericii ocroteste viata si se îngrijeste de mântuirea tuturor credinciosilor bisericii. El strânge laolalta constiinta tuturor credinciosilor bisericii sub stindardul izbavitor al Sfintei Cruci, pentru realizarea supremului ideal, îndumnezeirea tuturor întru Hristos, Domnul.
Hramul desavârseste aceasta unitate soteriologica în Hristos, a celor vii cu cei raposati. De aceea, la hram, se face pomenirea ctitorilor si binefacatorilor sfântului locas, ca Domnul sa le rasplateasca potrivit faptelor lor minunate, împlinite în viata lor pamânteasca.
b). Semnificatia morala
Semnificatia morala a hramului rezulta din cea religioasa. Unitatea de credinta si viata întru Hristos, a celor multi care se aduna ²la hram², creiaza constiinta interdependentei familiale, constiinta fraternitatii crestine, faurita prin puterea iubirii lui Hristos. Izvorul sau este participarea activa la rugaciune în comun pentru implorarea, sub aceeasi cupola, a harului ceresc care-I aduce de sus ajutor, mila si spor pentru toti, în toate cele bune, ocroteste în necazuri si dureri, scapa de primejdii si încercari.
c). Hramul, simbol al pastrarii unitatii comunitare
În istoria bimilenara a poporului român, hramul bisericilor a avut si are si o adânca semnificatie de unitate nationala.
Haraziti de Dumnezeu a fi crestini înca de la nastere, în toate provinciile României Mari: Tara Româneasca, Moldova si Transilvania, trei surori din aceeasi mama, poporul român a avut si pastreaza aceeasi credinta în Hristos, aceeasi limba, traditii si obiceiuri. Prin sfintele locasuri de închinaciune, si prin sfintele mânastiri, presarate prin munti, si pe tot întinsul pamânt strabun, din evlavia voievozilor si a credinciosilor cucernici de la sate, târguri si orase, poporul român si-a pastrat limba, obiceiurile si legea strabuna, traditiile si datinile mostenite din mosi stramosi, aspiratii si idealuri comune; aceasta valenta de unitate nationala manifestându-se în deosebi cu prilejul pelerinajelor ²la hram². Aceste pelerinaje au fost izvoare de credinta, o reînviere a elanului religios-moral al credinciosilor, ocazie de strângere a legaturilor de fratietate dintre toti românii.
Pelerinajele la hram, si la praznicele de cinstire si venerare a moastelor sfintilor, trebuie sa aiba, alaturi de sfintele Taine ale Bisericii, un loc central în viata duhovniceasca a credinciosului drept-maritor, nu numai în Tara noastra de obârsie, ci si aici, în cadrul comunitatilor româno-americane ortodoxe, bine stiind ca ele sunt adevarate case duhovnicesti, izvoare de apa vie, din care credinciosii sorb, ca dintr-un potir divin energii nesecate, de viata morala superioara, traita în Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat.Va invitam, frati si surori, veniti la Sfânta Biserica, veniti la hram, veniti la sfânta Înviere, veniti în fiecare duminica, caci în fiecare duminica este sfânta Înviere, veniti de luati lumina, veniti si beti din paharul mântuirii, veniti la Hristos!
SURSA: http://biserica.org/Publicatii/2000/NoIV/02_index.html